marți, 17 aprilie 2012

HĂŞMAŞ, 24 - 25 martie 2012, prin capcane albe








Traseu urcare

Bandă albastră:

Lacu Roşu - Pârâul Oii - Poiana Albă (bandă roşie) - Hăşmaşu Mare - Piatra Singuratică

Traseu coborâre

Bandă albastră: Piatra Singuratică - oraşul Bălan

Distribuţia: Rodica, Sorin, Adriana, Elena, Cezar, dl. Stoica, Maria, Radu, Ionuţ, Cristi, Dana, Bogdan, Alexandra, Vlad, Iulian, Veridiana, Mihaela

Sâmbătă 24 martie 2012

La finalul turei din Ceahlău, vorbeam deja cu Sorin despre tura in Hăşmaş din luna martie atunci cand Rodica va prinde un week-end liber. Cum timpul trece foarte repede, de parca saptamanile sunt facute doar din luni si vineri, Rodica ma anunta intr-o zi ca pe lista pentru Hăşmaş s-au inscris vreo 16 oameni. Foarte frumos din partea lor!!! Ii asteptăm si pe altii, cu mare drag!!!

Sambata dimineata am plecat la drum, cu patru masini, din Iasi spre Lacu Rosu din zona caruia pornea traseul nostru prin Hăşmaş. Din ceea ce mi-a aratat Rodica pe harta, m-am prins eu ca aveam ceva de depănat pana la Piatra Singuratica dar eram foarte optimista si dornica sa fotografiez palcurile de branduse si ghiocei si ultimele petece de zapada.... Stiti cum e cu socoteala de acasa si cu cea din targ!!?... Habar n-aveam ce ne astepta si ce ma astepta, mai ales ca Rodica, informata de cei de la cabana, ne-a spus ca zapada este destul de mare in zona Pietrei Singuratice... in restul traseului... nu prea stiam cum stau lucrurile... Din Piatra Neamt am inceput sa ne obisnuim cu gandul ca s-ar putea ca prin Hăşmaş sa nu mai gasim zapada deloc... Pe culmile si muntii pe care ii lasam in urma, ici colo cateva petece de zapada se mai hlizeau in bătaia soarelui.



































La iesirea din statiunea Lacu Rosu, pe soseaua spre Gheorgheni, pe partea stanga apare un indicator spre Pensiunea Cristina. Am luat-o la stanga si am intrat pe drumul forestier de pe valea Pârâului Oii. In zona pensiunii am lasat masinile, am facut cunostinta cu cei cu care nu ne cunosteam, ne-am pregatit de drum si pe la ora 11,30 A.M am intrat pe traseul cu banda albastra. Informatiile de pe net si indicatoarele ne spuneau ca pana la Piatra Singuratica, cei 15-17 km se fac in aproape 6-7 ore pe timp de vara. Noi, zambareti si optimisti ne-am promis ca pe timp de iarna pe sfarsite :D vom face vreo 9 ore... Pe traseu însă... realitatea a fost alta....
















































Am lasat in urma pensiunea si am tot urcat pe drumul forestier de-a lungul caruia am mai intalnit cateva gospodarii. La prima intersectie, am luat-o spre dreapta, tot pe drumul forestier care ne-a condus spre Poiana Scaunu Rău. Soare puternic, zapada neatinsa cât vezi cu ochii... si... să inceapa distractia!!! Ne-am trezit ca mergeam prin zapada pana aproape de genunchi... hmm, hai ca nu e asa de grav... Am traversat Poiana Scaunu Rau pe sub culmile impadurite ale Hăghimaşului Negru (1773 m), apoi am tot urcat pana am intrat in padure, mai dadeam de luminisuri... iar padure si zone unde zapada trecea bine de genunchi... si orele treceau pentru ca noi inaintam ca melcii.






































































































































































































































In jurul orei 15,00 am ajuns in Poiana Albă unde am hotarat sa luam o pauza ceva mai mare pentru a sta la masa. Traseul pana aici nu e deloc dificil (vara se parcurge intr-o ora si jumatate - doua) dar zapada asta mare, necălcată, grea ne sâcâia. La un moment dat, cineva din grup a intrebat dacă am ajuns într-adevăr în Poiana Albă dar la cum strălucea toată întinderea aceea de zăpada în soarele după-amiezei, nu ştiu dacă se putea să mai avem vreo îndoială. Eram într-un ocean de zăpadă... Pe unele porţiuni, dacă nu te ţinea la suprafaţă, cădeai „în gol” cu câte un picior şi rămâneai pironit acolo ca într-o capcană... Senzaţia e ca atunci când visezi că vrei să fugi şi nu poţi, ceva îţi pune piedică sau te trage înapoi.

Traversând Poiana Albă, care mai bine s-ar fi numit Poiana Lungă pentru că ni s-a părut nesfârşită, am admirat scrâşnind din dinţi Vf. Ciofronca (sau Ciprunca-1607 m) spre vest, in dreapta directiei noastre de mers si Muntele Rotund (1675m) în stânga, aflat chiar sub nasul Hăghimaşului Negru. În poiana asta albă sau lungă sau cum o mai fi ea, că deja nu mă mai interesa... :D... am dat de trei trunchiuri cu mai multe indicatoare spre Pongrác-Teto, Gyilkos-To, Fehérmező, Nagy-Hagymás, Egyes-kő J) J) si altele. Uh, eram complet lămuriţi şi liniştiţi!!! Punctul în care ne aflam e de fapt o răscruce a mai multor trasee turistice spre sau dinspre Gheorgheni, Pasul Pângăraţi, Lacu Roşu, Piatra Singuratică etc. Tot în zona aceea se află un refugiu şi un izvor. La câtă ciorba aveam in bocanci si la cat de iritati eram, pe unii ne cam batea gandul sa rămânem la refugiu, dar pana la urma am hotarat sa mergem mai departe pe traseul nostru care de-acum era marcat cu banda roşie. A urmat o portiune cu zapada pana mai sus de genunchi, pentru unii pana la brau :D... Sorin a incercat mersul in genunchi regretand rachetele pe care le-a lăsat acasa... Am iesit in Poiana Alba superioara, aflata la poalele unor culmi precum Telecu Mare si Artar...







































































































































































































































































































































Nervii nostri cresteau direct proportional cu stratul de zapada. O panta care trebuia sa ne scoata intr-o şa, in apropierea Vf. Haşmaşu Mare (Hăghimaşul Mare - 1792 m) si care vara se poate urca lejer in 15- 30 de minute, s-a transformat intr-un chin din cauza zapezii de aproape un metru. Inaintam in sir indian pe portiuni in care zapada ne tinea deasupra si cu portiuni prin care ne afundam cu totul. Cand reuseai sa-ti scapi un picior dintr-o capcana, intrai cu celalalt in alta capcana... Era de-a rasu’- plansu’. Nu am fost prea pregatita pentru tura asta si pentru un astfel de efort iar dupa o saptamana de munca.... un traseu de genul asta mi-a pus serios nervii si rezistenta la incercare. Fiecare inainta si se manifesta in felul sau. Unii/unele faceau cratere in zapada la fiecare pas; pe altii/altele care cantaream mai putin :D uneori zapada ne mai tinea deasupra, alteori cadeam in „gol” cand ne era lumea mai draga. Unii bombaneau mai mărunt, mai incet, altii cu glas tare, unii injurau, altii spuneau bancuri, unii incercau sa calmeze spiritele, altii le agitau... Şi dă-i şi luptă cu zăpada!!! Eu, una, la un moment dat nu mai stiam ce sa fac... sa injur, sa plang sau sa rad in hohote... pentru ca in urma mea unii faceau haz de necaz. Cam ce auzeam eu?! „Aveti grija, nu calcati prea adanc sa nu striviti brandusele si ghioceii!” sau „Băăă, eu nu mă mai uit în jos (la gropi) că am rău de înălţime!!!” „Mamăăă, unde eşti? Vino să mă vezi!!!”
























































Vitezele noastre de înaintare erau încet şi fooooarte încet... iar soarele îşi vedea liniştit de apus :D... Desi gandurile mele zburau la un ceai fierbinte, la mancare, la o soba calda, la sosete uscate, ma obisnuisem cu ideea ca s-ar putea sa ajungem abia in zori la cabana... In acelaşi timp, mă întrebam: „Ce caut eu in zăpada asta, când jos, în oraş e vreme de sandale?”

Pe la ora 19,00, dupa doua ore de inot prin zapada pe o panta atat de lina, am reusit sa ajungem pe culmea din apropierea Vf. Hăşmaşu Mare. Ne-am oprit sa ne mai tragem sufletul, sa ne echipam cu haine mai groase si sa ne punem in actiune frontalele... Eheee, incepea alta distractie! :D Am luat-o spre sud, cu gând să trecem pe sub Vf. Hăşmaşu Mare, am mai înaintat vreo 50 de metri şi ia indicator, ia marcaj dacă ai de unde!!! Trunchiurile brazilor şi stâncile erau îngropate în zăpadă aşa că marcajul era.... pe busolă.... Părerile erau împărţite dacă să mergem sau nu pe urmele proaspete de schi care se pare că o luau spre vârf, dacă să ocolim nu ştiu ce grup de brazi, dacă... dacă... dacă.... Oricum, nimănui nu-i ardea de vârf... la lumina lunii şi pe un traseu cu zăpadă neatinsă.

Până la urmă, ne-am hotărât să mergem pe niste urme mai vechi de schiuri, urme care la un moment dat au dispărut... Ajunsesem pe un versant cu jnepeni (abia a doua zi ne-am dat seama că nu eram foarte departe de traseul marcat)... Undeva în noapte, ca niste fantome se zăreau stâncile Pietrei Singuratice şi Vf. Ecem (numit şi Piatra Ascuţită - 1707 m) de care ne despărţeau câteva hectare bune de pădure. Oricum cabana nu putea fi văzută pentru că e pitită bine spre sud, la poalele Pietrei Singuratice. Unde e marcajuuuuul???? Nervii erau întinşi la maxim. Unii coborau versantul cu gândul să intre în pădure să găsească vreun marcaj, vreo potecă, nişte urme, unii strigau „Mai bine sunăm la cabană!!!”, alţii strigau „Nu avem semnal în zona asta!!!”, alţii „Faceţi linişte că sunăăăă!!!!”, alţii „Inchideţi frontalele să vedem dacă se vede vreo lumină de la cabană!!!!”, alţii „Băăă, nu mai strigaţi aşa, că nu ne mai înţelegem!!!” iar în toată hărmălaia asta, Sorin care şi-a amintit de o tură mai veche îşi dă seama că suntem pe drumul cel bun pentru că... „Se vede Podişul Transilvaniei!!!!” Bestial, Sorineee! M-am liniştit pe loc. Acum când povestesc şi retrăiesc tura, râd în hohote când îmi amintesc replica lui Sorin.... în toată nebunia aia.... E adevărat, peisajul avea un oarecare... potenţial „romantic” J) J): miliarde de stele deasupra capului nostru, zeci de luminiţe la poalele muntelui (orasul Balan si alte localitati din Ardeal), vreme linistita, caldă, zăpadă de aproape un metru, marcaj... zero, lumina frontalei din ce în ce mai slabă, exploziile de nervi... cum să nu te bucuri si sa nu-ţi vină inima la loc pentru că vezi Podişul Transilvaniei pe întuneric??!! Asta înseamnă să fii pe drumul cel bun! Fabulos moment!!! În fine... Iulian şi Rodica au reuşit să ia legătura cu cabanierul care ne-a promis că va iesi în poiana (dinspre nord-vest) cu vedere spre Hăşmaşu Mare şi ne va face semne cu lanterna. După câteva minute de aşteptare, ne-am închis cu toţii frontalele şi în plină beznă, de undeva din pădure, o lumină roşie ne-a salutat de la câţiva kilometri... Ultima parte a traseului, care ne-a luat cam o oră şi ceva de mers, a avut aceleaşi ingrediente: zăpadă mare, marcaj scump la vedere, călcat în gropi, stări de greaţă, oboseală, nervi...

După un traseu de aproape 12 ore şi o rătăcire ca la carte, lătratul câinilor ni s-a părut cel mai frumos lucru pe care l-am auzit vreodată...:)) J) Pe la ora 23,00, am intrat în cabană laţi de foame, sete, oboseală.... iar prima problemă pe care mulţi voiam să o rezolvăm era cea cu ciorba din bocanci. Şosetele uscate erau la mare căutare iar soba mică din colţul sălii de mese a fost luată cu asalt. In scurt timp, şosetele jilave şi bocancii mustind au fost aşezaţi spre odihnă, meditaţie şi uscare iar frânghia de deasupra sobei s-a umplut cu cele mai alese exemplare de parazapezi, pantaloni şi altele pe care nu le mai pomenesc aici :D. Abia după această acţiune de restabilire a confortului termic :D , bunătăţile pe care ni le-a adus doamna cabanieră au mers tare bine la sufletul şi la stomacul nostru. După cina de la miezul nopţii, băieţii au scos cele două mese afară în cerdac, au coborât din podul cabanei saltelele din burete şi în cea mai mare viteză am aliniat pe două rânduri sacii de dormit. Unii au căzut seceraţi într-un somn profund mai ales că dintr-o dată a început să miroase ademenitor a ciuperci.... A comandat careva ciuperci? Noooo... era doar mirosul de şosete şi ghete încinse de sobiţa care duduia bucuroasă de cântecele de leagăn ale lui Vlad şi ale lui Radu. La aşa cântece de chitară, sobiţa se simţea datoare să ne aromatizeze camera pârlind de zor cam tot ce prindea prin zonă.... Noroc cu Cezar care „şi-a făcut patul” în colţul vesel, chiar lângă sobiţă şi din când în când întorcea când pe-o parte, când pe alta ghetele, şosetele, lemnele...

Nu mai ştiu când am adormit, nu mai ştiu nici ce au făcut ceilalţi... Habar n-am dacă a sforăit cineva! :D

































































Duminică 25 martie 2012

Desi ne-am trezit pe la 09,00 A.M, ne-am dat seama ca am dormit putin pentru că in acea noapte s-a trecut la ora de vara...

După un mic dejun tihnit, afară pe prispa, unii ne-am urcat pe stâncile din apropierea cabanei pentru a revedea sau pentru a ne familiariza cu locurile. Abia la lumina zilei am identificat versantul pe care ne-am rătăcit, poienile pe care le-am traversat chiar inainte de a ajunge la Piatra Singuratica. Am stat ca muştele la soare şi am admirat abrupturile Hăşmaşului Mare şi ale Ecemului, o parte din culmile M-tilor. Tarcau şi ale M-tilor. Ciucului.

Pe la ora 13,00, am început coborârea spre Bălan, pe traseul marcat cu bandă albastră. Cezar, Elena, Ionuţ, Bogdan şi Iulian au luat-o mai repede la picior spre Bălan de unde aveau de gand sa plece, cu ajutorul unui localnic, spre Lacu Roşu pentru a recupera maşinile.

Noi ceilalţi am coborât într-o oră pe traseul care din când în când oferea privelişti către Vf. Ecem şi către grohotişurile Morii Dracului şi care s-a încheiat odată cu intrarea pe strada Pârâul Fierarilor. Un pic mai sus de Biserica Romano - Catolică, ne-am oprit pentru a-i aştepta pe cei patru plecaţi după maşini şi am avut timp să mai stăm la soare, la poveşti, la o cântare şi să admirăm Hăşmaşul care, dinspre sud, sud-vest seamănă bine cu Piatra Craiului văzută dinspre Plaiul Foii.

Drumul spre Iaşi a trecut prin Sîndominic, prin Izvorul Mureşului, Gheorgheni, Pasul Pângăraţi, Lacu Roşu, Bicaz, Piatra Neamţ, Roman.








































































































































































































































Cam asta a fost....

Ce pot să spun? A fost o tură palpitantă, mai ales la urcare, din care am avut multe de învăţat... despre munte, despre mine şi nu numai...

Ştiu că unii s-au înfuriat, alţii au avut regrete legate de nişte decizii, alţii au înjurat în gând sau cu voce tare dar mai ştiu ceva: orice călătorie are sensurile şi chiar... rătăcirile ei... Cred că drumul ăsta a avut un sens, un înţeles, un mesaj pentru fiecare din cei care am urcat, asta dacă aţi fost receptivi şi dincolo de stimulii concreţi (frigul şi umezeala de la picioare, durerile din corp, foamea, setea, furia, poate... panica, teama). Important este faptul că am ajuns sănătoşi cu toţii, la cabană. Cred că fiecare a avut de învăţat câte ceva... şi de câştigat. Uneori, oricât te-ai pregăti, oricâte hărţi si busole ai studia şi oricâtă experienţă ai avea în bagaje, neprevăzutul te aşteaptă la cotitură.... Cred că oricât de greu ne-a fost, nimeni nu s-a întors acasă aşa cum a venit. Eu simt că m-am întors mai bogată în ciuda efortului şi a orelor de rătăcire în noapte.

Au şi rătăcirile rostul lor...















Ne mai auzim! V-am pupat! J)

Mihaela Burlacu

aprilie 2012

P.S Aşa am simtit si am trăit eu tura din Hăşmaş. Din cei care aţi fost, dacă simţiţi că ceea ce am povestit nu vă reprezintă, vă rog să vă scrieţi impresiile pe acest blog pentru că nu am mai apucat să ne revedem cu toţii, să comentăm păţaniile din această tură si să facem debriefing-ul J) Postati un comentariu sau trimiteti povestirea pe mailul Rodicai si se ocupa ea de restul.

Niciun comentariu: